Stari de agregare

În fizică și chimie, se numește stare de agregare o formă a materiei caracterizată prin anumite proprietăți fizice calitative, care se traduc printr-o anumită comportare la scară macroscopică. Tradițional, sunt cunoscute trei stări de agregare, descrise prin proprietățile de volum și formă. În stare solidă, materia are volum și formă fixe; în stare lichidă are volum fix dar se adaptează la forma vasului în care este conținută; în stare gazoasă materia ocupă întregul volum disponibil, luând forma corespunzătoare. Această clasificare este însă incompletă și aproximativă: există stări de agregare cu proprietăți noi sau intermediare, cum sunt stările de plasmă sau de cristal lichid.

Noțiunea de stare de agregare este mai largă dar mai imprecisă decât noțiunea termodinamică de fază. În termodinamică, o fază este o componentă omogenă a unui sistem eterogen care coexistă, în echilibru termodinamic, cu alte faze. Un sistem compus din apă și gheață constă din două faze, în două stări de agregare diferite (una lichidă și cealaltă solidă). Un sistem compus din apă și ulei constă și el din două faze, în aceeași stare de agregare (lichidă).

Transformări de stări de agregare

Topirea & solidificarea
Trecerea unei substante din stare solida in lichida se numeste Topire. Solidificarea, este fenomenul invers topirii si consta in trecerea unei substante din stare lichida in solida.

Topirea are loc o absorbtie de caldura, iar solidificarea are loc o cedare de caldura.

Legile topiri & solidificari :
1.Temperatura de topire ramane constanta, daca presiunea ramane constanta.La fel si pentru solidificare;
2.Temperatura de topire coincide cu cea de solidificare;
3.In timpul topiri(solidificari) volumul substantei se modifica astfel, majoritatea substantelor isi maresc volumul la topire si il micsoreaza la solidificare;


Exceptie :apa,fonta,bizmutul se comporta invers.

Aliajele sunt amestecuri omogene de doua sau mai multe metale.Teperatura de topire a aliajului este mai mica decat temperatura de topire a fiecarui component al sau.
Masa unui corp nu se modifica in timpul topiri sau al solidificarii.

Vaporizarea & condensarea (lichefierea)

Trecerea unei substante, din stare lichida in stare de vapori (gazoasa) se numeste Vaporizare

Fierberea este vaporizarea care are loc in toata masa lichidului. Evaporarea este vaporizarea care are loc la suprafata lichidului.

Factori ce influenteaza evaporarea

- temperatura;

- suprafata de intindere, cu cat este mai mare, evaporarea are loc mai repede;

- agitatia aerului din jurul corpului sau a substantei (vantul) grabeste evaporarea.

- natura substantei, substante ca : acetonul, eterul,benzina, etc, se evapora foarte repede si se numesc volatile. Evaporarea se produce cu absorbtie de caldura.

Trecerea unei substante din stare de vapori in stare lichida se numeste Condensare sau Lichefiere.


Sublimarea & desublimarea

Substante ca : naftalina, canforul, acidul benzotic, etc, au propietatea de a trece din stare solida direct in stare de vapori.

Spunem ca ele sublimeaza.
Fenomenul invers de transformare din stare de vapori direct in stare solida se numeste Desublimare.

1) Coeficienti calorici

1)Coeficienti calorici Qced = Qabs Q= m•c•Dt
2)Caldura specifica

3)Capacitate calorica


4)Caldura latentă

Motorul OTTO

Date bibliografice despre Nikolaus Otto şi scurt istoric al motorului pe benzină



Nikolaus August Otto s-a născut în anul 1832 în localitatea Holzhasen din Germania.
A absolvit cursurile politehnice, obţinând diploma de inginer.
În 1867, împreună cu inginerul Eugen Langen (1833-1895), Otto a construit un motor termic cu ardere internă, cu piston în patru timpi, care folosea combustibil gazos.
În anul 1878, Nikolaus Otto, a pus la punct un motor în 4 timpi alimentat cu combustibil lichid (benzină) cu un randament de 22%. O contribuţie însemnată la perfecţionarea motorului cu ardere internă, cu aprindere prin scânteie electrică, au adus-o inventatorii germani Karl Benz şi Gottlieb Daimler, care au realizat primele automobile acţionate cu astfel de motoare.
Nikolaus August Otto a murit în anul 1891, la Koln.



Componentele motorului Otto

Figura de mai jos prezintă principalele părţi componente ale unui motor cu adere internă, în 4 timpi, cu aprindere prin scânteie electrică. În continuare le voi descrie pentru a se înţelege despre ce e vorba.

Cilindrul- Reprezintă componenta în care culisează pistonul. Motorul descris aici are un singur cilindru, dar majoritatea motoarelor au mai mulţi cilindrii (4, 6 sau 8). Motoarele, dacă au mai mulţi cilindrii, pot fi:
~~I - IN LINIE


~~II - IN V


~~III - BOXER




În funcţie de configuraţie, diferă nivelul vibraţii şi zgomot, costul de fabricare şi caracteristicile ce le fac mai potrivite sau nu pentru anumite tipuri de autovehicule.

Pistonul- Este o piesă din mecanismul bielă-manivelă, confecţionat din aliaj de aluminiu, turnat, având formă cilindrică, care culisează în cilindru.

Segmenţii- Sunt inele elastice, montate pe piston în canale executate pe suprafaţa cilindrică exterioară a pistonului, care au următoarele roluri:

a) de a proteja ceilalţi segmenţi în momentul exploziei (segment de foc)

b) de etanşare a jocului dintre cilindru şi piston

c) de ungere şi radere (raclare) a uleiului depus pe peretele interior a cilindrului.

Bujia- Piesă componentă a unui motor cu aprindere prin scânteie care serveşte la aprinderea amestecului carburant în cilindru prin producerea unei scântei electrice între doi electrozi la un moment bine stabilit.

Supape- Au rolul de a deschide şi închide orificiile prin care se realizează admisia combustibilului în cilindru şi evacuare gazelor arse. Supele execută o mişcare de translaţie, fiind comandate de camele de pe axul cu came (ca în animaţia alăturată, unde axul cu came are culoarea verde)



Camera de ardere- Reprezintă locul unde are loc compresia şi arderea amestecului de aer cu combustibil. Camera de ardere îşi schimbă volumul odată cu mişcarea pistonului. Capacitatea camerei de ardere oferă de obicei o idee asupra puterii motorului.



Biela- Este de forma unei tije sau a unei bare. Face legătura dintre piston şi arborele cotit. Ea este legată articulat la ambele capete de piston şi respectiv braţul arborelui cotit, astfel încât, împreună cu arborele cotit, transformă mişcarea alternativă de translaţie a pistonului în mişcarea de rotaţie a arborelui cotit.



Arborele cotit- El este cel care, împreună cu biela, transformă mişcarea de translaţie care vine de la piston, într-o mişcare circulară.



Timpii de funcţionare



Timpii de funcţionare ai unui motor cu ardere internă şi aprindere prin scânteie sunt:

1- Absorbţia

2- Compresia

3- Aprinderea

4- Evacuarea



Timpul 1- Absorbţia

În timpul 1 se deschide supapa de admisie, iar în timp ce pistonul se deplasează înspre punctul mort inferior, în cilindru este absorbit amestecul de vapori de benzină şi aer (realizat în carburator) datorită depresiunii formate.

Timpul 2- Compresia

După ce pistonul a ajuns în punctul mort inferior, supapa de admisie se închide. Supapa de evacuare este şi ea închisă. În deplasarea pistonului înspre punctul mort superior, acesta comprimă amestecul din cilindru până la o rată de 9:1.

Timpul 3-Aprinderea

La sfârşitul compresiei, când pistonul a ajuns la punctul mort superior şi ambele supape sunt închise, se produce o scânteie electrică între electrozii bujiei. Scânteia aprinde amestecul carburant care începe să ardă progresiv. Temperatura rezultată este de circa 2000°C şi presiunea de aproximativ 25 atm. Gazele produc o forţă mare de apăsare asupra pistonului împingâdu-l spre punctul mort inferior. Pe măsură ce pistonul coboară, gazele se destind - are loc detenta. Acum este singurul moment când se produce lucru mecanic.

Timpul 4- Evacuarea

Supapa de admisie este închisă, iar cea de evacuare este deschisă, permiţând gazelor arse din cilindru să fie împinse afară din cilindru de pistonul care se deplasează de la punctul mort inferior spre punctul mort superior.



Ciclul de funcţionare al motorului Otto



Graficul alăturat, prezintă schema de funcţionare a motorului Otto, în coordonatele presiune (P) şi volum (V).

Timpul 1- Aspiraţia

A›1 aspiraţie izobară (P1=constant= presiunea atmosferică)

Timpul 2- Compresia

1›2 compresie adiabatică a amestecului

Timpul 3- Aprinderea

2›3 aprindere izocoră (V2=constant)

3›4 detentă adiabatică

4›1 destinderea izocoră (se destinde gazul prin deschiderea supapei de evacuare, pistonul fiind la punctul mort inferior, V1=constant)
Timpul 4- Evacuarea
1›A evacuare izobară (gazul este eliminat prin supapa de evacuare cu ajutorul pistonului la P1=constant= presiunea atmosferică)

PRINCIPIUL al II-lea al Termodinamicii

Principiul al doilea al termodinamicii precizează condițiile în care are loc transformarea energiei termice în energie mecanică. El are un caracter calitativ, arată sensul în care se produc spontan transformările, fără să se refere la cantitățile de energie schimbate. El este o particularizare a principiului general al schimburilor de energie, conform căruia transformările spontane de energie se realizează de la potențialul mai înalt spre potențialul mai scăzut.


PROCESE REVERSIBILE si IREVERSIBILE

Dacă principiul întâi al termodinamicii a fost un precursor al legii conservării energiei în domeniu proceselor termice, cel de al doilea principiu al termodinamicii a fost formulat ca o lege specifică proceselor termice. Cel de-al doilea principiu al termodinamicii reprezintă o generalizare a rezultatelor experimentale legate de funcționarea mașinilor termice.

Principiul întâi al termodinamicii pune în evidență echivalența cantitativă dintre căldură și lucru mecanic, însă el nu face nicio referire la direcția de desfășurare a proceselor termodinamice.

Se spune că un proces de trecere dintr-o stare inițială 1 într-o stare finală 2 este reversibil, dacă este posibilă revenirea în starea inițială 1 astfel încât la această stare a sistemului considerat și starea sistemelor înconjurătoare să fie identică cu starea lor inițială. Dacă la revenirea sistemului considerat în starea inițială 1, starea sistemelor înconjurătoare diferă de starea lor inițială, atunci procesul este ireversibil.

CICLUL CARNOT
În termodinamică, ciclul Carnot este un ciclu teoretic, propus în 1820 de inginerul francez Nicolas Léonard Sadi Carnot, ciclu destinat comparării randamentului termic al mașinilor termice. Este un ciclu reversibil efectuat de o „mașină Carnot” legată la două surse de căldură de temperaturi diferite („sursa caldă” și „sursa rece”). Folosește ca agent de lucru un gaz perfect prin transformările căruia se obține lucrul mecanic.


Ca orice ciclu termodinamic, și ciclul Carnot poate fi parcurs în sens orar, fiind în acest caz un ciclu motor, sau în sens antiorar (trigonometric), fiind în acest caz un ciclu generator. În cele ce urmează va fi descris ciclul Carnot motor.

Este un ciclu în patru transformări:

1.Destindere izotermă reversibilă a gazului la temperatura sursei calde, T (în fig. 1 T1, iar in fig. 2 TH). În această transformare (A-B în diagrama T-s) destinderea gazului este determinată de absorbția de căldură la temperatură constantă de la sursa caldă, iar gazul efectuează lucru mecanic asupra mediului. Cantitatea de căldură absorbită de la sursa caldă este notată în lucrările în limba română cu Q.
2.Destindere adiabatică reversibilă (izoentropică) a gazului. În această transformare (B-C în diagrama T-s) gazul continuă să se destindă efectuând lucru mecanic asupra mediului. Deoarece transformarea e adiabatică (fără schimb de căldură), prin destindere gazul se răcește până la temperatura sursei reci, T0 (în fig. 1 T2, iar in fig. 2 TC).
3.Comprimare izotermă reversibilă a gazului la temperatura sursei reci, T0. În această transformare (C-D în diagrama T-s) mediul efectuează lucru mecanic asupra gazului, determinând evacuarea căldurii din gaz la temperatura sursei reci. Cantitatea de căldură evacuată la sursa rece este notată în lucrările în limba română cu Q0.
4.Comprimare adiabatică reversibilă (izoentropică) a gazului. În această transformare (D-A în diagrama T-s) mediul continuă să efectueze lucru mecanic asupra gazului. Deoarece transformarea e adiabatică (fără schimb de căldură), prin comprimare gazul se încălzește până la temperatura sursei calde.


RANDAMENTUL TERMIC al Ciclului CARNOT
Există mai multe metode de stabilire a randamentului termic al ciclului Carnot. Pe vremea lui Sadi Carnot nu exista noțiunea de entropie. Actual cea mai simplă metodă pornește de la diagrama temperatură – entropie (T-s). După cum se observă din fig. 2, Expresiile căldurilor schimbate cu sursele sunt:




Deoareceexpresiile căldurilor schimbate devin:


Fie L suma lucrurilor mecanice, cu semnul lor, efectuate în cursul celor patru transformări ale ciclului, adică lucrul mecanic al ciclului. Din primul principiu al termodinamicii rezultă:

Randamentul termic al ciclului este, prin definiție:

Înlocuind expresiile căldurilor și a lucrului mecanic se obține:

De remarcat că expresia randamentului termic al ciclului Carnot nu limitează valoarea acestui randament. Mărirea randamentului termic al ciclului Carnot se poate face fie ridicând temperatura sursei calde, fie coborând temperatura sursei reci.

Temperatura sursei calde poate fi ridicată mult (sute de milioane de grade în cazul reacțiilor de fuziune nucleară), însă limitarea practică este dată de temperaturile la care rezistă materialele din care este făcută o mașină termică. Temperatura sursei reci poate fi coborâtă până aproape de zero absolut, însă din punct de vedere energetic coborârea temperaturii sursei reci sub temperatura mediului ambiant este ineficientă, deoarece pentru asta se consumă mai multă energie decât se obține prin ameliorarea randamentului termic al ciclului.
Ciclul Carnot are cel mai mare randament termic posibil la transformarea căldurii în lucru mecanic la ciclul motor, respectiv transferă o cantitate maximă de căldură pentru un lucru mecanic dat în cazul ciclului generator.

Se poate demonstra matematic acest fapt, însă în cele ce urmează se va explica fenomenul intuitiv. Fie un ciclu oarecare în diagrama T-s (Fig. 3) unde lucrul mecanic al ciclului este zona gri (zona 3), căldura primită de la sursa caldă este suprafața de sub curba A-B până la axa s (zonele 3, 4, 5 și 6), iar căldura cedată sursei reci este suprafața de sub curba C-D până la axa s (zonele 4, 5 și 6). Oricare ar fi forma ciclului, el poate fi circumscris de un dreptunghi. Acest dreptunghi reprezintă lucrul mecanic al ciclului Carnot care acționează între aceleași temperaturi ale sursei calde, respectiv sursei reci.

Zonele 4 și 5 evident diminuează zona gri față de dreptunghi, fără a avea influență asupra zonei de sub curba A-B, deci micșorează lucrul mecanic fără a diminua căldura primită de la sursa caldă, ca urmare randamentul termic al ciclului scade. Zonele 1 și 2 diminuează cu aceeași suprafață zona gri și căldura primită de la sursa caldă într-un ciclu Carnot, însă zona gri fiind mai mică decât cea de sub curba A-B, rezultă ca lucrul mecanic se diminuează relativ mai mult decât căldura primită, deci și în acest caz randamentul termic scade. Randamentul termic este maxim când zonele 1, 2, 4 și 5 sunt nule, adică tocmai în cazul ciclului Carnot.

Studiul ciclului Carnot permite, printre altele, definirea temperaturii termodinamice absolute. Dacă parcurgerea ciclului este reversibilă, din expresia randamentului ciclului Carnot reiese ca raportul Qcedat / Qprimit rămâne constant și independent de natura substanței de lucru, dacă mașina lucrează între aceleași temperaturi T și T0.

Aplicatii ale Principiului I al Termodinamicii la gazele perfecte

Se numește capacitate termică C a unui sistem într-un anumit proces considerat și la o anumită temperatură căldura necesară pentru a ridica cu un grad temperatura sistemului, fără schimbarea stării de agregare.

Unitatea de măsură a lui C în Sistemul International de unitati este J/K.

Capacitatea termică raportată la unitatea de masă dintr-o substanță omogenă se numește capacitate termică masică, iar cea raportată la unitatea de volum capacitate termică volumică. Vechea denumire de căldură specifică este ambiguă și nerecomandata.

respectiv

Capacitatea termică kilomolară, folosită mai ales la gaze, reprezintă capacitatea termică a unui kilomol de gaz și se măsoară în J/(kmol K).

Deoarece cantitatea de căldură nu este o funcție de stare, valoarea capacității termice va depinde felul transformărilor prin care trece sistemul.

În fizică cele mai folosite sunt căldurile molare la volum constant (C_{v) și la presiune constantă (Cp) care se definesc prin cantitatea de căldură necesară încălzirii cu un grad a unui mol de gaz când se menține constant volumul, respectiv presiunea.}

_{Energia internă a unui gaz este, în general, o funcție atât de T cât și de V și prin urmare:}

Dacă se consideră o transformare la volum constant ( dV=0) ,L=o rezultă:

Conform definiției, capacitatea termică molară la volum constant va fi:

În mod analog capacitatea termică molară la presiune constantă este dată de relația:

Din relațiile de mai sus rezultă legătura dintre căldurile la volum și respectiv presiune constantă: Pentru un gaz perfect energia internă depinde numai de temperatură U=U(T) aceasta se explică prin aceea că volumul ocupat de moleculele și interacțiunile dintre ele pot fi neglijate. Ca urmare, ținând cont și de ecuația de stare pV = RT (scrisă pentru un mol de gaz) se obține: relație cunoscuta sub denumirea de relația lui R. Mayer.

Daca se ține cont de expresia energiei interne a unui mol de gaz perfect U=(i/2)*RT, unde i este numărul gradelor de libertate, atunci:

Un rol important în descrierea comportării gazelor îl joacă raportul dintre căldura molară la presiune constantă și căldura molară la volum constant:

Acest raport este denumit exponent adiabatic.

PRINCIPIUL I al Termodinamicii

Principiul întâi al termodinamicii constituie o particularizare a legii conservării energiei la procesele în care intervine mișcarea termică a materiei, adică mișcarea dezordonată a unui număr mare de particule (atomi, molecule etc.).

Energia internă.Lucrul mecanic și căldura

Energia unui sistem termodinamic este egală cu suma tuturor energiilor particulelor componente. Energia unui sistem se măsoară în raport cu un sistem de referință solidar cu sistemul termodinamic și cu originea în centrul de inerție al sistemului.

Energia totală a sistemului reprezintă suma dintre energia externă, compusă din energia mecanică (energia cinetică și cea potentială) și energia internă.

unde E_{c este energia cinetica a sistemului, luat ca un întreg, Ep este energia potentiala a sistemului, ca urmare a existenței sale într-un câmp de forțe (de ex. gravitațional), iar U este energia internă.}

_{Prin energie interna în termodinamica se înțelege energia termică, adică energia cinetică a moleculelor aflate într-o continuă mișcare dezordonată (într-un sistem de referință față de care sistemul macroscopic este în repaus) și energia potențială datorită interacțiunii dintre molecule. Într-un gaz perfect aflat în repaus energia internă este suma dintre energiile interne ale moleculelor, mișcării lor de rotație, vibrație, etc. În termodinamică se face abstracție de alte forme de energie internă, ca energia chimică, nucleară etc.}

_{Energia internă se notează de obicei cu U și este o funcție de stare în sensul ca fiecărei stări a sistemului îi corespunde o valoare bine determinată a energiei interne. Ea face parte din categoria parametrilor macroscopici la fel ca temperatura , volumul sau presiunea.}

Ca urmare a interacțiunii dintre sistemul fizic și mediul exterior poate avea loc un transfer de energie. Acest transfer de energie se poate face cu sau fără variația parametrilor externi. În cazul în care interacțiunea are loc cu variația parametrilor externi, avem de-a face cu un proces mecanic sau cu o acțiune mecanică iar energia transportată se numește lucru mecanic. Un proces de interacțiune are loc și în alte situații când parametrii externi care variază sunt inducția electrică, inducția magnetică etc. Daca interacțiunea are loc fără variația parametrilor externi, transmiterea energiei se numește schimb de căldură, iar energia transmisă se numește căldură. Rezultă că deși lucrul mecanic și căldura au dimensiunile unei energii, ele nu sunt forme de energie, ci forme de schimb de energie și nu sunt echivalente. Lucrul mecanic este o forma macrofizică (ordonată) de transmitere a energiei de la un sistem la altul, în timp ce căldura este o forma microfizică (neordonată) de transmitere a energiei.

Formularea primului principiu al termodinamicii

Primul principiu al termodinamicii a fost o formă precursoare legii conservării energiei la procesele în care intervine mișcarea termică a materiei. Acest principiu a fost enunțat pentru prima dată de către R.J. Mayer în 1842. La baza enunțului său a stat observația experimentală că lucrul mecanic se poate transforma în căldură și invers.
Transformări ale lucrului mecanic în căldură se întâlnesc în toate fenomenele de frecare între corpuri, la comprimarea și dilatarea gazelor, la transformarea lucrului mecanic în energie electrică și apoi în căldură prin efect Joule etc. Transformarea directă a căldurii în lucru mecanic se realizează prin intermediul masinilor termice. Dacă se consideră un sistem adiabatic, adică între sistem și mediul înconjurător să nu aibă loc schimb de căldură, atunci starea unui astfel de sistem se poate schimba prin efectuarea unui lucru mecanic asupra sa de către mediul înconjurător și invers. În acest caz primul principiu poate fi scris sub forma:

Dacă se consideră schimbarea stării unui sistem neadiabatic atunci, în general, lucrul mecanic efectuat asupra sistemului nu va fi egal cu variația energiei sale interne. În acest caz are loc și un schimb de căldură între sistem și mediul înconjurător, astfel încât primul principiu al termodinamicii (care exprimă legea conservării energiei) se exprimă prin relația:

sau
Din această relație rezultă că variația energiei interne a sistemului este egală cu diferența dintre cantitatea de căldură schimbată de sistem cu mediul înconjurător și lucrul mecanic efectuat asupra sistemului (sau de către sistem către exterior). Pentru schimbările infinitezimale, primul principiu se scrie sub forma:În cadrul calculelor se face următoarea convenție: căldura este pozitiva dacă este primită de sistem din exterior și negativa dacă este cedată de sistem exteriorului; lucrul mecanic este pozitiv dacă este efectuat de sistem asupra exteriorului și negativ dacă este efectuat de exterior asupra sistemului. Această convenție este, ca orice convenție, arbitrară și la locul ei poate fi aleasă o alta. Forma descrisă permite ca la mașinile termice motoare mărimile care definesc randamentul termic să aibă valori pozitive.
O consecință a primului principiu este aceea că este imposibil să funcționeze un perpetuum mobile de speța întâi (prin perpetuum mobile de speța întâi se înțelege un sistem termodinamic capabil să furnizeze lucru mecanic exteriorului fără a primi o energie echivalentă sub formă de căldură din exterior). Să considerăm în acest scop un sistem ce suferă o transformare ciclică, adică o transformare în care starea finală coincide cu starea inițială. Energia internă fiind o mărime de stare, variația ei într-o astfel de transformare este nulă, ceea ce conduce la:

sau

ceea ce în conformitate cu convenția stabilită impune ca sistemul să primească căldura de la exterior pentru a putea efectua lucrul mecanic asupra acestuia.

Cele 1000 de insule ale CROATIEI

Cele mai salbatice peisaje din zona Mediteranei se gasesc in Croatia, taramul insulelor, campioana diversitatii naturale, unde peisajele marine si montane se intrepatrund armonios.
Nu degeaba a fost incununata Croatia drept “Destinatia anului 2006” de catre National Geographic. Daca ne gandim bine, aici exista o multime de destinatii turistice. Totusi, cel mai exotic peisaj al Croatiei este oferit de siragul de insule brodate de-a lungul coastei Marii Adriatice. Totul e verde, turcoaz sau albastru. Muntele strajuieste marea, valurile se izbesc de stanci. Nu exista campii, nici macar dealuri. Doar inaltimi si adancimi. Aceasta este Croatia, tara care se mandreste cu 1185 de insule ce constituie un adevarat arhipelag, cel mai mare de pe intreg continentul.



Daca ne place sa exploram natura, putem alege una dintre aceste insule. Desigur, cele mai multe dintre insule sunt nelocuite. Fiecare din ele are o istorie unica, precum si particularitati care nu ne vor lasa sa o confundam cu nici un alt teritoriu. Locuitorii Croatiei s-au gandit sa arate lumii cu ce i-a inzestrat natura si au amenajat 20 de insule in scop



turistic. Le-au ales pe cele mai mari. Brijuni, Cres, Kornati, Brac, Vis, Korcula sunt doar cateva din numele ciudate cu care au fost botezate insulele. Unele sunt expuse vanzarii catre milionari dornici sa isi achizitioneze un paradis terestru.
Dintre toate, Insulele Brijuni sunt cele mai cunoscute. Am aflat ca aici isi petrecea timpul cel mai faimos turist al insulei, Tito, fostul presedinte al Iugoslaviei. Lui Tito ii placea sa isi cheme prietenii-vedete in resedinta sa din Croatia si astfel Insulele Brijuni au beneficiat de publicitate. Aerul proaspat, apa cristalina si pantele abrupte de munti iesind din mare sunt primele atractii vizuale de care am putea fi incantati aici. Si inca un lucru! Tot in Insulele Brijuni gasim numeroase puncte de atractie arheologice si geologice, inclusiv vestigii ale unor cetati romane. Si putem sa admiram si vegetatia orbitor de verde, motiv pentru care insulele au fost ridicate la rang de Parc National.

Cand vorbim de Croatia, nu trebuie sa uitam nici de Insulele Korcula. Sunt celebre pentru numeroasele cetati medievale, biserici, palate si case vechi. Aici gasim cele mai dense paduri din toata Croatia.
Putem sa continuam cu paradisul verde-auriu pe care ni-l ofera Krk, o alta insula din Croatia. Localnicii spun ca e cea mai ciudata insula, pentru ca nu este, practic, despartita total de tarm.
Soare, apa curata si din nou mult verde. Este descrierea Insulei Vis. Intr-adevar, o insula de vis, daca am putea aplica semnificatia cuvantului in limba romana. Aici putem ciocni un pahar de vin, cel mai rafinat din Croatia. Se produce din struguri recoltati chiar de pe insula si poarta denumiri precum Plavac sau Vugava. Daca nu ne place vinul, putem alege rachiul autohtonilor, o bautura asemanatoare cu cea produsa in Romania.
Nu trebuie sa uitam feluritele mancaruri care se prepara pe aceste insule si, de altfel, in toata Croatia! Cei care apuca sa guste specialitatile gastronomice din Croatia nu le pot uita savoarea. Meniurile preparate in Croatia contin foarte mult peste si sunt asezonate cu vin din belsug. De asemenea, gasim si fructe de mare a la Croatia, avand in vedere pozitionarea langa Adriatica.
Vom fi uimiti sa gasim atata frumusete, atata istorie si atat de multe destinatii in cuprinsul insulelor care strajuiesc Croatia. “Tara celor 1000 de insule” isi merita pe deplin succesul turistic de care se bucura in ultimii ani.